Urlalia

|

Cand eram copil, cu o saptamana inainte de Lasata Secului se petrecea urlalia. Era un fel de traditie prin care se facea ditamai focul, avand ca obiecte de ars pneurile. Procesul avea mai multe etape : procurarea pneurilor, depozitarea lor intr-un loc si paza acestora.

Procesul de procurare a pneurilor era lung si anevoios. Nu gaseai la orice ghena un cauciuc de camion. Acesta era cel mai ravnit obiect, dar nu era cel mai cel. Cauciucul suprem era cel de tractor. Daca aveai unul, automat urcai pe treptele pushtimii.
Nu iti dadea nimeni cauciucuri moca, asa ca trebuia sa le furi. Sa nu va ganditi acum ca lasam masinile fara roti. Noi doar sustrageam cauciucurile nefolositoare, ce ocupau spatiul degeaba.
Daca vroiai sa participi la urlalia, trebuia sa ai si tu o contributie la acest proces. De obicei, eu eram cel ce tinea de 6. Adevarul ca eram o mana de copil, unde sa ma pui pe mine sa ridic un cauciu de camion peste un gard de 2 metri.
Cand furtul de pneuri nu era rentabil, colindam vulcanizarile. Ne multumeam si cu acelea de dacii, chiar daca le consideram maruntisuri.

Depozitarea cauciucurilor era un proces la care trebuia sa participe toata lumea, mai ales ca aveam cu zecile. Locul de depozitare era, de obicei, boxa unui bloc. Pneurile erau aranjate frumos, pe marimi si pe gradul de erodare. Aveam cauciucuri foarte uzate, dar si cauciucuri noi.

Odata depozitate, acestea trebuiau si pazite. Ganditi-va ca era o concurenta acerba intre gasti si, de fiecare data, trebuia sa existe un grup nemultumit cu numarul de pneuri procurate. Care era singura metoda ce le venea in minte acestora? Furtul, evident. Asa ca trebuia sa ne luam masuri de precautie. Sa nu va ganditi acum ca statea cineva non stop de paza. Ziua nu era nevoie, datorita babelor barfitoare de la parter, de ochii carora nu scapa nimeni. Seara, insa, era alta situatie, asa ca trebuia sa stam cat mai tarziu in fata blocului pentru a ne proteja captura.

Iata ca venea si seara mult asteptata. Asezam cauciucurile pe camp, aduceam proviziile de spray-uri goale si ceva de baut (suc noi si bere, cei mari). Era un adevarat privilegiu sa participi la urlalia, mai ales daca nu ai participat la etapele premergatoare. Au fost dati cand am participat, desi nu facusem mare lucru, dar si dati in care stateam pe geam si plangeam, vazandu-i pe ceilalti cum cara cauciucurile.
Cauciucul cel mare reprezenta piatra de temelie a focului. Odata aprins, acesta nu se mai stingea decat a doua zi. Cei mai curajosi, faceau tumbe peste foc, dansau in jurul lui si strigau spre cer, precum lupii singuratici. Asta la inceput, pentru ca puteau ... mai tarziu, acesta atingea cativa metri inaltime.
Un alt aspect spectaculos era constituit de aruncatul spray-urilor in foc. Cand se mai nimerea un spray plin, apai era pericol. Trebuia sa te ascunzi pentru ca exista pericolul sa te trezesti cu un Axe in mufa.

Cand mai erau putine cauciucuri, cei mai multi ne tiram acasa, nu inainte de a lua un suvenir si anume, ne pictam fetele cu funingine. Cand ajungeam acasa, ai nostri ne bagau direct in cada. Aveam funingine si in nari asa ca va dati seama ce culoare avea apa dupa ce ma spalam.

A doua zi, de dimineata, in drumul meu spre scoala, admiram fumul ce mai iesea din mormanul de cauciucuri arse. Aveam ce povesti colegilor, mai ales ca era lucru mare sa zici " Aseara am participat la Urlalie".

4 comentarii:

Anonim spunea...

Brings back memories, mey Ioane :P. Nu am petrecut noi Urlalia impreuna ca "tovarasi urlaliosi", dar suntem din aceiasi localitate si m-am regait in descrierea ta. Entuziasmul cu care cautam anvelope, sarguinta cu care adunam flacoanele goale de deodorant si emotia cu care priveam cauciucurile de masina arzand si flacoanele de "sprey" bubuind...ce vremuri, nu? :P Si ce ne mai laudam a doua zi la scoala...:D

Harry spunea...

interesant obicei se cunoaste ca stai in alta parte a bucurestului si ca obiceiul s-a stins (la propriu) inainte sa ajunga si pe la mine prin cartier

Rin Tin Tin spunea...

Tare de tot, de unde esti, Ioane? :) Si la mine la tara se-ntampla asta. Cred ca e un obicei specific Sudului.

Ionut spunea...

@Rin Tin Tin: de pe langa Bucuresti :))